Constantin Noica: Stări de spirit, asta trebuie dat altora; nu conţinuturi, nu sfaturi, nu învăţături

Constantin Noica:

Stări de spirit, asta trebuie dat altora; nu conţinuturi, nu sfaturi, nu învăţături

Pe 4 decembrie 1987, la Sibiu, pleca la Domnul un mare român: Constantin Noica – filosof, poet, eseist, publicist și scriitor român, membru post-mortem al Academiei Române – și el victimă a regimului criminal comunist, închis între 1958 și 1964, după ce 10 ani avusese domiciliu obligatoriu la Câmpulung Muscel.

noica - ochelari

„Vreau să întreb: să fii în istorie sau să fii în adevăr?”

„Când mă laudă cineva, mă cuprinde panica: dacă ar afla tot ce nu ştiu, tot ce nu sunt? Când mă condamnă, mă simt liniştit: sunt totuşi mai bun decât atât.”

„Creştinismul este pentru cele ale sufletului, nu pentru cele ale minții.”

 

„Să fii rudă cu oamenii. Să ai atâta omenesc în tine încât să te recunoască toţi oamenii.”

 

„Nimic nu e bun, dacă nu are în el infinitatea, partea lui Dumnezeu.”

 

„Când un tânăr creşte frumos, iese parcă din strâmbătate o întreagă lume.”

 

„În viaţă trebuie să alergi şi după mingile pe care nu eşti sigur că le prinzi.”

 

„O şcoală în care profesorul nu învaţă şi el e o absurditate.”

 

„În actul de învăţare, nu se ştie cine dă şi cine primeşte.”

 

„Am văzut ceva neaşteptat: un om milos care mulţumea cerşetorului pentru că-i primise dania. În fond, avea dreptate s-o facă. Fiindcă binefăcătorul există prin cel care primeşte. Cât de recunoscător trebuie să fie medicul bolnavului pe care l-a vindecat! Nu se ştie cine dă şi cine primeşte.”

 

„«Suntem, înaintea lui Dumnezeu, o mireasmă a lui Hristos… de la viaţă spre viaţă.» Ce extraordinar scriitor apostolul Pavel. Încerc să mi-l închipui fără creştinism. Ar fi fost unul din „marii autori profani”, pe care l-ar fi citat cu voluptate Montaigne, Voltaire şi Anatole France.”

 

„Toată viaţa noastră morală începe aici: între fiul risipitor şi fratele lui. Ne pierdem şi ne căim, sau ne păstrăm şi ne împietrim inima. E rău să nu asculţi, dar e la fel de rău să ştii să asculţi şi să ţii minte.”

 

„Îmi plac curbele căilor ferate. Sunt îndeajuns de plecate pentru ca un tren în viteză să nu cadă în afară, dar şi îndeajuns de puţin plecate pentru ca un tren fără viteză să nu cadă înăuntru. Coexistenţa contrariilor. Ştiu şi inginerii ceva. Dar tot mai mult ştie viaţa.”

 

„Mulţumeşte-i şi zilei care nu ţi-a dat nimic!”

 

„Este suficient un surâs al vieţii pentru ca totul să recapete sens.”

 

Continuă lectura „Constantin Noica: Stări de spirit, asta trebuie dat altora; nu conţinuturi, nu sfaturi, nu învăţături”

Nichita Stănescu: Eu nu mă spăl de poporul meu. /+10 minute cu Nichita Stănescu – interviu VIDEO

Eu nu mă spăl de poporul meu

Nichita Stănescu

(31 martie 1933 – 13 decembrie 1983)

Doamne, apără poporul român.nichita_stanescu1

Ai grijă de el şi

apără-l!

El este al tău

cu blândeţea lui de miel

şi cu răbdarea lui de taur

cu omenia lui

de floare de zăpadă

ce se vede pe geam, Doamne,

pe fereastră şi pe libertate!

Doamne!

poporul meu nu se spală de mine!

Eu nu mă spăl

de poporul meu!

Dacă-mi vine alt miros

decât mirosul lui,

mă spăl pe mâini

numai de propriile mele mâini

şi mă las legat

de boarea de zăpadă

a poporului meu.

Mărul se poate spăla

numai de măr,

de pomul mărului nu! De pom nu!

Apără, Doamne, poporul român

şi nu te spăla de el!

Pe maica mea

care m-a născut pe mine

am dăruit-o poporului român.

Dăruieşte-ţi, Doamne,

pe maica Ta, care te-a născut pe Tine,

poporului român!


 

10 minute cu Nichita Stănescu – interviu VIDEO:

Continuă lectura „Nichita Stănescu: Eu nu mă spăl de poporul meu. /+10 minute cu Nichita Stănescu – interviu VIDEO”

illo tempore – un text de Sia Roșioru

Sia Roșioru

illo tempore

illo tempore

În hăul de cenușă din soba bunicilor ticăie un ceas. Acolo timpul curge după bunul plac al privitorului. Nici oamenii nu mai sunt ce erau cândva. Deasupra ceasului, apa nu mai fierbe. Au dispărut toți oamenii și nu mai are cine pune paie pe foc ca să aprindă iar conversația. Deci camera rămâne rece. Dacă te-ai uitat, întoarce-te în camera unde miroase a aluat dospit cu praf de stele și vise de copil. Unde mâini de mamă, veșnic tremurânde, frământă sufletul tânăr în cea mai dulce bucurie. Intra Dumnezeu in piele de furnică pe sub ușă si trage cu urechea la ce se întâmplă. Așa taine nu pot fi tulburate. Într-un necontenit joc, dăm uitării firescul de a fi oameni. Sapă în piatră până ajungi la diamant. Sapă în om până ajungi la esență. N-ai nevoie decât de atât: dragoste pururi tânără, scoasă din mâini de om-lumină.Continuă lectura „illo tempore – un text de Sia Roșioru”

Jordan Peterson – Despre incompatibilitatea dintre marxism și creștinism. Un rezumat de Andreea Gînga

 

Despre incompatibilitatea dintre marxism și creștinism

Rezumat de Andreea Gînga

1. Marxismul susţine că oamenii au fost esenţialmente social construiţi (ca niște plăci goale), natura fiindu-le atribuită de împrejurimi și mai ales de clasa socială. Contrar acestei idei, creștinismul susţine că omul este fundamental un individ, natura fiindu-i atribuită de Dumnezeu, istoria însăși reprezentând un joc al relaţiei infividului cu transcendentul.

2. Marxismul crede că o distribuţie uniformă a posesiunilor aduce fericirea maselor (ideea că dacă îi aduci pe oameni la același statut social, utopia se va împlini). Creștinismul însă, afirmă că noi nu suntem creaturi care am putea fi pe deplin satisfăcute cu lucrurile materiale(oricât de multe am poseda). Noi suntem într-o continuă căutare a ceva pe pământ..vrem să ne descoperim menirea/ această sete de sens nu poate să fie potolită de posesiuni. Continuă lectura „Jordan Peterson – Despre incompatibilitatea dintre marxism și creștinism. Un rezumat de Andreea Gînga”

Aleksandr Soljeniţîn – Discursul rostit la Academia Internațională de Filozofie din Lichtenstein, septembrie 1993

soljenitin

Aleksandr Soljeniţîn

Discursul rostit la Academia Internațională de Filozofie din Lichtenstein

septembrie 1993

 

De fiecare dată când ajung în principatul Lichtenstein, îmi amintesc cu emoție excepționala lecție de curaj pe care acest minuscul stat și principele său, răposatul Franz-Josef al II-lea, au dat-o lumii în 1945: rezistând implacabilei amenințări militare sovietice, ei nu au ezitat să ofere adăpost unui detașament de anti-comuniști ruși, care căutau refugiu din cauza tiraniei lui Stalin. Acest exemplu este cu atât mai instructiv cu cât în același moment, pentru a intra în grațiile victoriosului Stalin, marile puteri democratice, semnatare ale Cartei Atlanticului – promisiune vibrantă de libertate pentru toți oprimații lumii – i-au dat lui Stalin în sclavie, fără să murmure, întreaga Europă de Est. Ca și sute și sute de mii de cetățeni sovietici, pe care i-au trimis înapoi de pe propriile teritorii, contra voinței lor. Unii au preferat să se sinucidă. Nu s-a ținut cont de nimic.

Sub amenințarea baionetelor, cu o violență infamă, ei au fost literarmente împinși în mâinile asasine ale lui Stalin, spre torturile lagărelor de concentrare și spre moarte. Că sovieticii au sacrificat milioane de vieți alături de Occident, pentru victoria comună, este indiscutabil; dar odată obiectivul atins, ei nu au avut dreptul nici măcar la libertate. (Este, de altfel, surprinzător că presa liberă occidentală a contribuit la disimularea acestei crime, vreme de de 25 de ani. Nici atunci, nici mai târziu nimeni nu i-a tratat pe generalii și comisarii britanici și americani implicați în aceste acțiuni, drept criminali de război – ca să nu mai vorbim de a-i traduce în justiție.)

Această comparație între fapta micului Lichtenstein și trădarea celor mai mari puteri, ne duce direct la punctul esențial: care este rolul, partea justificată și necesară a moralei în politică? Erasmus concepea politica ca pe o categorie morală și vedea în ea expresia aspirațiilor etice. Dar asta se petrecea – bineînțeles  – în secolul al XVI-lea. În zorii iluminismului, către sfârșitul veacului al XVII-lea, John Locke ne învață că guvernarea statelor nu ține de concepțiile moralei. Iar responsabilii politici, care nu obișnuiau să se jeneze – istoria face cu prisosință dovada – și-au găsit o justificare teoretică în plus. La oamenii de stat, aspirațiile morale au cedat întotdeauna în fața obiectivelor politice, dar astăzi hotărârile acestora au consecințe de o cu totul altă anvergură.

Criteriile morale care au valoare pentru individ, familie, cercuri restrânse, nu pot fi – fără îndoială – transpuse ca atare, la nivelul statelor și al liderilor politici; nu există o potrivire perfectă: ierarhia, inerția și sarcinile organelor de stat implica o anumită deformare. Cu toate acestea, statele sunt administrate de oameni obișnuiți, ale căror acțiuni au impact asupra altor oameni obișnuiți. În plus, oscilațiile comportamentului politic sunt adesea complet îndepartate de imperativele de stat. De asemeni, ceea ce li se cere indivizilor – să știe să sesizeze diferența dintre onestitate și josnicie și fraudă, dintre generozitate, bunătate și avariție și rău – trebuie cerut într-o mare măsură și țărilor, guvernelor și parlamentelor și partidelor. De fapt, dacă gestiunea unui stat, a unui partid, a unei politici nu s-ar sprijini pe o bază morală, ar fi inutil să vorbim despre un viitor al omenirii. Și reciproca este adevărată: dacă un stat își orientează politica, iar individul comportarea pe baza unei busole morale, nu numai că atitudinea lor devine cea mai morală posibilă, dar reprezintă și cea mai bună garanție pe termen lung, a devenirii lor respective.

În sânul poporului rus, de exemplu, acest concept – înțeles ca un ideal care exprimă noțiunea de adevăr (pravda) și formula „a trăi conform adevărului” (jiti po pravde) – n-a încetat niciodată să aibă un preț. Și chiar în anii sumbri de la sfârșitul secolului XIX, filozoful rus Vladimir Soloviov insista din punct de vedere creștin asupra legăturii strânse care unește morala și politica, în sensul că politica trebuie să fie un serviciu moral și nimic altceva: supusă doar urmăririi intereselor, ea își pierde – potrivit creștinismului – orice validitate. Continuă lectura „Aleksandr Soljeniţîn – Discursul rostit la Academia Internațională de Filozofie din Lichtenstein, septembrie 1993”